Mult timp, realitatea a fost înțeleasă ca ceva deja existent, complet dinainte. Independentă de observație, neschimbată de atenție. Arta a fost plasată în același cadru: ca obiect finit, purtător al unui sens fix, care așteaptă să fie interpretat. Această perspectivă a început să se modifice odată cu apariția fizicii moderne. Conform teoriei cuantice, o particulă nu are o stare determinată înainte de observație. Ea există ca un domeniu de posibilități, doar interacțiunea produce un rezultat concret. Această constatare nu este doar un detaliu științific, ci schimbă fundamental modul în care înțelegem însăși realitatea.

Filosofia atingerii se apropie de artă într-un mod similar. O operă de artă nu produce sens prin ea însăși, iar efectul ei nu este niciodată garantat. Ceea ce se întâmplă depinde de prezența care o întâlnește. Fără atenție, opera rămâne nerezolvată. Ea nu lipsește, ci rămâne inactivă ca eveniment. În fizică, acest moment al actualizării este numit colaps. În artă, poate fi numit Tactus: momentul în care atenția și opera intră în relație. În ambele cazuri, realitatea nu este dată dinainte. Ea se produce.

Un sistem cuantic conține simultan mai multe stări posibile. O operă de artă funcționează într-un mod asemănător. Înainte ca întâlnirea să aibă loc, ea poartă în sine mai mult de o rezonanță posibilă. Acestea nu sunt mesaje ascunse în interiorul obiectului, ci posibilități care necesită prezență pentru a se manifesta. Spectatori diferiți, momente diferite și calități diferite ale atenției permit apariția unor rezultate distincte. Observația nu este neutră. În fizică, măsurarea modifică sistemul. În artă, atenția modelează ceea ce devine vizibil. Privitorul nu primește un conținut deja format. Prin atenție, el participă la constituirea evenimentului. Opera devine actuală doar în această relație. Acest lucru nu înseamnă că orice este posibil, ci că opera rămâne deschisă până în momentul întâlnirii.

De aceea, o operă de artă nu ar trebui înțeleasă ca o unitate închisă. Ea funcționează într-un câmp de relații potențiale. Atunci când atenția este prezentă, ceva poate apărea: o deplasare, o rezonanță, un răspuns. Atunci când atenția lipsește, opera rămâne neschimbată, dar incompletă ca eveniment. Privitorul, în acest sens, nu este un interpret care caută sensuri, ci un participant într-o situație. Nu interpretarea este esențială, ci disponibilitatea. Sunt momente în care întâlnirea are loc. Sunt momente în care nu. Filosofia atingerii numește aceste stări Tactus și Retractus: apariția relației și suspendarea ei. Ambele aparțin modului de existență al operei.

Atingerea marchează o tranziție. O posibilitate devine actuală. În fizică, această tranziție este ireversibilă. În artă, același lucru este valabil. Atunci când o operă atinge cu adevărat pe cineva, ceva se deplasează, chiar dacă această schimbare este fină și tăcută. Nu este nevoie de intensitate sau de încărcătură emoțională. Poate avea loc aproape neobservat, și totuși modifică starea a ceea ce a fost întâlnit. Iar atunci când atingerea nu are loc, nimic nu se pierde. Opera rămâne disponibilă. Tăcerea nu anulează posibilitatea, ci o păstrează.

Realitatea nu este independentă de modul în care ne apropiem de ea. Atenția joacă un rol activ. A fi atent nu înseamnă a judeca sau a analiza, ci a permite ca ceva să apară. În acest sens, atenția este creatoare. Ea nu adaugă conținut, ci face posibilă producerea evenimentului. Ceea ce numim realitate se desfășoară prin acest proces.

Opera de artă există ca posibilitate condensată. Nu cere un răspuns. Așteaptă. Atunci când cineva o întâlnește cu atenție, ia naștere o realitate determinată — una care există doar în acel moment și care nu poate fi repetată în același fel. Realitatea începe acolo unde prezența pătrunde. Această întâlnire este atingerea. Și, poate, aceasta este ceea ce numim realitate.

Mult timp, realitatea a fost înțeleasă ca ceva deja existent, complet dinainte. Independentă de observație, neschimbată de atenție. Arta a fost plasată în același cadru: ca obiect finit, purtător al unui sens fix, care așteaptă să fie interpretat. Această perspectivă a început să se modifice odată cu apariția fizicii moderne. Conform teoriei cuantice, o particulă nu are o stare determinată înainte de observație. Ea există ca un domeniu de posibilități, doar interacțiunea produce un rezultat concret. Această constatare nu este doar un detaliu științific, ci schimbă fundamental modul în care înțelegem însăși realitatea.

Filosofia atingerii se apropie de artă într-un mod similar. O operă de artă nu produce sens prin ea însăși, iar efectul ei nu este niciodată garantat. Ceea ce se întâmplă depinde de prezența care o întâlnește. Fără atenție, opera rămâne nerezolvată. Ea nu lipsește, ci rămâne inactivă ca eveniment. În fizică, acest moment al actualizării este numit colaps. În artă, poate fi numit Tactus: momentul în care atenția și opera intră în relație. În ambele cazuri, realitatea nu este dată dinainte. Ea se produce.

Un sistem cuantic conține simultan mai multe stări posibile. O operă de artă funcționează într-un mod asemănător. Înainte ca întâlnirea să aibă loc, ea poartă în sine mai mult de o rezonanță posibilă. Acestea nu sunt mesaje ascunse în interiorul obiectului, ci posibilități care necesită prezență pentru a se manifesta. Spectatori diferiți, momente diferite și calități diferite ale atenției permit apariția unor rezultate distincte. Observația nu este neutră. În fizică, măsurarea modifică sistemul. În artă, atenția modelează ceea ce devine vizibil. Privitorul nu primește un conținut deja format. Prin atenție, el participă la constituirea evenimentului. Opera devine actuală doar în această relație. Acest lucru nu înseamnă că orice este posibil, ci că opera rămâne deschisă până în momentul întâlnirii.

De aceea, o operă de artă nu ar trebui înțeleasă ca o unitate închisă. Ea funcționează într-un câmp de relații potențiale. Atunci când atenția este prezentă, ceva poate apărea: o deplasare, o rezonanță, un răspuns. Atunci când atenția lipsește, opera rămâne neschimbată, dar incompletă ca eveniment. Privitorul, în acest sens, nu este un interpret care caută sensuri, ci un participant într-o situație. Nu interpretarea este esențială, ci disponibilitatea. Sunt momente în care întâlnirea are loc. Sunt momente în care nu. Filosofia atingerii numește aceste stări Tactus și Retractus: apariția relației și suspendarea ei. Ambele aparțin modului de existență al operei.

Atingerea marchează o tranziție. O posibilitate devine actuală. În fizică, această tranziție este ireversibilă. În artă, același lucru este valabil. Atunci când o operă atinge cu adevărat pe cineva, ceva se deplasează, chiar dacă această schimbare este fină și tăcută. Nu este nevoie de intensitate sau de încărcătură emoțională. Poate avea loc aproape neobservat, și totuși modifică starea a ceea ce a fost întâlnit. Iar atunci când atingerea nu are loc, nimic nu se pierde. Opera rămâne disponibilă. Tăcerea nu anulează posibilitatea, ci o păstrează.

Realitatea nu este independentă de modul în care ne apropiem de ea. Atenția joacă un rol activ. A fi atent nu înseamnă a judeca sau a analiza, ci a permite ca ceva să apară. În acest sens, atenția este creatoare. Ea nu adaugă conținut, ci face posibilă producerea evenimentului. Ceea ce numim realitate se desfășoară prin acest proces.

Opera de artă există ca posibilitate condensată. Nu cere un răspuns. Așteaptă. Atunci când cineva o întâlnește cu atenție, ia naștere o realitate determinată — una care există doar în acel moment și care nu poate fi repetată în același fel. Realitatea începe acolo unde prezența pătrunde. Această întâlnire este atingerea. Și, poate, aceasta este ceea ce numim realitate.